Am amânat post-ul de ceva timp, dar seara aceea rămâne perfectă fără a fi căzut în desuetudine prin prisma celor două săptămâni trecute:)
Povestea incepe aşa: un Bucureşti aglomerat suprapus peste goana de a ajunge la un vernisaj. Este vorba de iReadFaces, un proiect interesant al fotografului argeşean Cristian Radu.
Am mers împreună cu cele mai importante patru gagici contemporane, fiecare bine definită şi puternic stabilită în peisajul meu: Alexandra care spune adevărul necolorat, nefandosit (mai ales cand face jumătate de ora in trafic de la Victoriei la Romană), Andreea cu zâmbetul dulce şi atitudinea de rebelă inocentă sau inocentă rebelă, Elena cea care dă replici scurte, usturătoare şi amuzante (neînţelegând de multe ori de ce se spune că "nu merge lumea la teatru") de sub bretonul problematic şi Paula, aproape venită de pe catwalk, râzând în curcubeu.
La vernisaj lume multă, căldură (nu doar sufletească) fotografi şi fotografii care exprimă fiecare altceva precum şi ochi argeşeni pe care nu i-am mai vazut de muuuult sau doar de mult. A fost plăcut să-i privesc şi pe unii să-i încadrez într-o nouă eră, într-o altă treaptă a evoluţiei.
Ulterior, fără să fi planificat am ajuns la un film pe care-l recomand: Le concert, producţie româno-ruso-franceză. Alexandra a văzut în el stereotipurile şi mântuirea, eu am văzut simbolurile şi urmarea cu obstinaţie a unui vis. Simboluri multe începând cu cele ale popoarelor - ruşii petrecăreţi si daţi dracu', francezii şic, pretenţioşi, perfecţionişti, ţiganii care le pot face pe toate (inclusiv paşapoarte şi vize pe bandă rulantă,chiar în aeroport) şi evrei cu înclinaţia permanentă către acte şi fapte de comerţ - până la simboluri umane din poate orice societate: bărbatul cu slujbă mizeră, visând sa redevină strălucitor ca în vremurile cu un alt regim de guvernare, piţiponcul plin de bani şi de el care crede ca deţine un gramaj consistent de talent şi care-şi ataşează în permanenţă o pereche blondă de sâni, comunistul convins că doar ideologia lui va schimba lumea cu toate că numărul adepţilor scade şi trebuie să plătească manifestanţi roşii etc. O lume întreagă in acelaşi cadru.
Cred că aşa arată filmul contemporan: un subiect trist învelit într-un ambalaj cu scene amuzante care te binedispun, în încercarea de a te desprinde din propriul cerc vicios. Asta ar fi soluţia temporară: râsul.
Partea cu împlinirea unui vis e oarecum adiacentă. E şi un film despre lupta de a ajunge ACOLO, despre piedicile în urcare, dar nu se concentrează pe ele. Ar fi fost şi greu întrucât evenimentele, peste puterea umană de determinare, au ceva magic, care pune totul pe roate fără să fie nevoie de scenarii anterioare (gen o orchestra care de 30 ani n-a mai repetat e capabilă de un concert extra). Ar trebui sa cred şi eu în magie, nu? Să cred că cineva acolo sus îmi dă toate astea pentru că urmează şi o răsplată, destinaţia de dincolo de intersecţii?
