Povestea II. One and only

Ioana se îndreaptă către anticariatul galeriei unde George privea tulburat, fără nevoi literare, titlurile. Deşi o aştepta (ca în fiecare zi, de când lumea), simţindu-i mâna pe umăr, tot corpul i s-a prefăcut într-o minge care putea sări dincolo de cel mai înalt şi zdravăn tavan. Şi la constricţia asta s-a adăugat privirea ei. Nu-i mai văzuse poate niciodată ochii atât de turcoaz, revărsând lumină, înflăcăraţi suprem. Ochii singuri vorbeau, cuvintele s-ar fi pierdut într-o inutilitate banală. George s-a simţit îmbrăţişat doar admirând-o. Nici nu-şi aminteşte ce a zis mingea din el când se iniţia un fel de conversaţie.  Doar "un fel" căci nimic din ce

Povestea I

Îşi priveşte vârfurile bocancilor cum ating zgomotos gheaţa de pe trotuar. Aşa conştientizează propria-i existenţă în prezent, căci privirile îi erau absolut orientate spre momentele în care păşea pe aceeaşi stradă, către aceeaşi destinaţie, dar cu ea. Trecuse un an. Ca vântul scoţian. Rapid şi rece. Ar vrea să găsească sub stratul îngheţat urmele de-atunci şi să calce doar pe ele, să găsească senzaţiile şi bucuria. Îşi adună toate fărâmele de imagini din zona aia temporală. Magazinul de pe stânga, vernisajul expoziţiei de pictură, restaurantul cu cele mai bune murături. Şi se trezeşte zâmbind acrişor căci nu putea zâmbi total.
Ajunge în dreptul galeriei îmbătat de voluptatea zilelor când sufletul ei era cald şi aproape. Intră într-un vis auriu, mulţumit că evenimentul începuse deja şi se poate strecura uşor prin mulţime, fără ca ea

Metamorfoza

N-am mai zis nimic de cand m-am aruncat in cotidian si m-am dezbracat de metafore. Caci acolo nu le utilizez decat rar si cu oameni dragi si rari (sau scumpi la vedere, in alte cuvinte). Dar am ramas cu o parte din mine in lumea mea, cotidianul n-a reusit sa ma acapareze total, din fericire sau nefericire, dupa perspectiva si privitor. 

Si-am scris intre timp, dar nu despre viata, deci nu se incadreaza aici. 2770 cuvinte, 14 pagini cu bibliografia, note de subsol OSCOLA (limbi straine, stiu, pierdere de vreme, de acord:). Ma gandeam sa revin, sa las gandurile sa se mai astearna pe suport virtual, intr-o forma ceva mai putin siropoasa. Pentru ca, da, imi pasa de glicemia celor putini care isi arunca un ochi pe aici. Dar imi vine greu sa spun neplasticizat. Suna banal si nevoluptuos. Nu-mi place sa adaug banal existentei. Desi ea mi s-a banalizat in esenta.

S-ar cuveni o transformare, dar nu stiu in ce sens. Mi-am schimbat atitudinea, am incercat sa pretind ca nu-mi pasa, am dat sa zambesc mai des, m-am convins ca sunt prea critica, distructiv-critica si a functionat. O perioada. Vreo doua saptamani. Dupa care am realizat ca nu pot fi constructiv-critica raportat la oameni, nepasarea simulata e egala cu zero daca nu corespunde unei stari interne. Zambitul e insa in cote legale. Uneori tamp si greu de sters, dar macar exista. Chiar daca sursa lui nu e prezentul.

Sa fie metamorfoza, zic. Sa creasca iarba, sa rasara si sa incalzeasca soarele! Si sa n-o dam din nou in metafizica;)

Keep thinking! [unless you can avoid it]

P.S. Melodia asta ma furnica incredibil. Nu stiu cat de ajutatoare ar fi metamorfozei, dar putem s-o desprindem din context si s-o ascultam ca atare, fara a depasi doza zilnica recomandata. In caz contrar, posibil sa consultam medicul pentru sfaturi. Acel medic, stiti voi.

Ar fi...

...niste lucruri pe care inca nu le-am deprins, dar ar trebui:

- sa nu mai am atat de multa incredere in cuvinte. Sunt doar niste forme goale care pot capata sens in anumite circumstante. Dar daca circumstantele nu sunt favorabile, sensul cum devine?

- sa nu mai sperie timpul. Ca doar trece oricum. Cel ce-a trecut, cu atat mai putin trebuie sa ma inspaimante, iar cel ce vine ajunge la mine si fara sa-l trag eu de maneci.

- sa construiesc.

- sa fiu indiferenta mai des, mai mult, mai cuprinzator.

- sa o iau de la capat.

Tu ce ai vrea sa inveti?