Non-sens-ul de azi

Mi se pare că m-a prins noaptea de picior. M-a plouat zdravăn cu bruma ei şi-apoi m-a rostogolit pe ultima urmă de iarbă din curtea unei case pe care n-o cunosc. Părea familiară, avea potenţial de karmă bună, dar nu era ce crezusem. M-a lăsat în frig să visez cărarea fericirii condimentată intens şi aromat cu ce-ar fi putut fi dacă. Mai târziu m-a călcat un buldozer de octombrie pe care l-a adus soarta în rezervaţia mea naturală. Să-l ia dracu! Sunt fără sens în cuvinte puţine. Aşa că nu cautaţi înţelesul.

Încă mă mai gandesc că viaţa e mişto. A cui? Nu ştiu. Administrez probe. Ascult un cântec stupid pe care, spre evitarea dubiilor de oameni cretini, i l-aş adresa vieţii şi doar ei. Deci, da. Pentru viaţă! Închin o cană cu ceai foarte verde. Am chef să mă doară-n pix şi să-i dau pe toţi în păstârnac.

Melodia idioţică de care ziceam:

Recreare de lucruri frumoase

În seara asta am avut chef de gel de duş cu cireşe şi caise. Sună amuzant numele lui oarecum italian. Esenţialul provine din momentul în care m-a transportat. Am remarcat semnul care indica nerecomandarea consumului aşa că l-am folosit în scopul pentru care a fost fabricat. Am aprins lumânarea în formă de borcan cu dulceaţă de căpşuni şi am scris scrisori cu destinaţie necunoscută şi adresări absente. Mi se făcuse poftă să văd cum curge cerneala pe foi de expediat în neant de viaţă. Am avut chef să îmbrac pijamalele cu Little Miss Sunshine pe care-am amânat de-atâtea ori să le donez cuiva mai apropiat de mesaj. Cuprindea o stare de lucruri în momentul în care le-am primit.

Am avut curaj să am urechi pentru inima-mi. Nu mi-era dor să mi se tânguiască. Primise shut up prea de curând şi prea bizar. Ciudat organ. Dă culmile cele mai cele şi prăpastille cele mai ne-cele. Păcat că merge încontinuu, mi-aş dori s-o doară şi pe ea fix în ce stă. Adică în partea dorsală.

Vara plinădecuvinte

Odată cu vremea recent absurdă mi s-a terminat şi vara. „Mi” pentru că mi-o arog, fiecare vară e a mea. Nu ştiu cine deţine celelalte anotimpuri, dar verile sunt pentru mine. Chiar dacă pare că pierd proprietatea asupra lor cu fiecare an care trece şi-mi lasă un gust din ce în ce mai searbăd. Nu mă opresc să sper la mai bine. 

Mi-am amintit de tradiţia pe care mi-am creat-o rememorând pe-aici lucrurile pe care le-am învăţat în acest supra-anotimp. Uitându-mă peste post-urile din anii trecuţi îmi pare c-au trecut milenii de când am conştientizat ce-am scris acolo. Habar n-am dacă încă mai ştiu tot.

Cum stăm cu moartea?

În ultimul timp m-am gândit mai mult la moarte. Nu pentru că ar fi fost cazul, ci doar pentru că am avut timp să reflectez şi să filosofez cu cealaltă parte din interior. Am stat la un ceai cu mine însămi să ascult ultimele dume. Trecuseră nişte fluvii peste noi (mine+eu, se-nţelege) şi n-am apucat de-atunci să mai gust sinceritatea debordantă. În plus, am citit ceva articolaşe cu regretele oamenilor pe patul de moarte. La propriu, căci se fundamentau pe observaţiile făcute de o infirmieră referitor la pacienţii pe care i-a îngrijit. Bine, trebuie privit dincolo de uşoara dulcegărie transmisă. Subconştientul şi-a făcut treaba şi iminenţa morţii se tot punea în discuţie. Iar, dinainte să moară nenea Jobs, aveam deschis în browser discursul lui de la Standford, dar am tot amânat. Astăzi l-am ascultat de două ori. Ca să fiu sigură atât că-l înţeleg corect cât şi că subconştientul şi conştientul vor reţine câteva din lucrurile pe care le spune înţeleptul. Mi s-a părut fabuloasă ideea conform căreia mândria, frica de eşec sau de ruşine pier dacă te raportezi la moarte. Deşi mai e cale lungă până când aş putea acţiona având asta în cap. Ei, şi dacă mor mâine n-aş îndrăzni? Ei, şi dacă mor în secunda următoare nu aş spune ce cred şi face mai mult ce vreau? Oricum, nu sunt încorsetată de ce-ar spune “lumea” sau de ceea ce “se face” sau nu, dar tot am un grad de auto-limitare pe care perspectiva sfârşitului l-ar elimina. Dar (mi-)ar folosi?