20.12.2012

Mini-lecție de gramatică și ortografie sau de bun-simț lingvistic



Motto: Eu iubesc limba română. [Citat din mine]
Nu mă interesează ce fac alții cu ea, mai degrabă ce simt față de ea, dar mă enervează cumplit când unii o folosesc ca pe un gadget supercomplicat căruia totuși nu vor a-i citi minimele instrucțiuni. Cu toate că aceste instrucțiuni ale limbii sunt făcute cunoscute cam tuturor, sau tuturor acelora la care mă voi referi, excluzând situația ca aceștia să nu se afle în procentul de populație alfabetizată. Da, dragilor, limba română ne-a fost prezentată tuturor începând cu școala primară (scrisul, fiindcă vorbitul e ceva mai precoce), școală pe care se presupune că au absolvit-o toți cei care au acum diplome universitare și analfabetism în scriere.
Buuun, atunci când ochiul critic umblă liber pe net dă peste o mulțime de aberații și-i curg lacrimi de răzvrătire pornite tot din iubirea față de limba română. Prima remarcă pe care o fac legat de cele de mai sus și mai jos este că totuși sunt de acord cu libera exprimare, literalmente ex-pri-ma-re, dar sunt pentru folosirea ei în situațiile în care realmente TE POȚI EXPRIMA. Așadar, daca nu ști a scrie românește, rezumă-te la vorbit sau învață dracului … că a găsi la formele verbale de viitor are un singur i: eu voi găsi, tu vei găsi, voi veți găsi (dacă veți căuta cum se scriu, toate aberațiile pe care le scoateți din taste).
Am găsit chiar de curând un site dedicat dragului meu (pângărit în fiecare vară) Transfăgărășan. Mi s-au colorat ochii în roșu de la numărul de i-uri are pluralului substantivului kilometru. La dracu, dacă spui 35 km se traduce în treizeci și cinci de kilometri, nu kilometrii. Doi i vor fi uneori atunci când articulezi substantivul (cum ar veni dacă nu mai ai număr în față). Exemplu: Kilometrii de prostie care circulă nestingheriți pe net dau dureri de cap în traficul cerebral. Adică acei kilometri, nu alții. La fel, nici metri nu e cu doi i, nici câți centimetri sau milimetri au circumvoluțiunile lor adunate. Ale celor ce-au scris așa.
N-o să vă explic acum cât de mult îmi place mie cum miluim săracii, bătrânii și alți bieți oameni doar în preajma Crăciunului, dar uităm cu desăvârșire că există (ei sau vreun sentiment uman) în celelalte 364 zile sau, mai degrabă, 365 (ori 366) minus săptămâna/săptămânile în care facem pregătiri de genul. În schimb vă voi spune ce mult ador să citesc toate anuțurile pentru evenimentele organizate cu aceste preaminunate prilejuri. Să ne-nțelegem: nu trebuie să se ocupe de așa ceva un om care nu vrea să caute instrucțiunile limbii. Din diverse motive, printre care credibilitate scăzută, dezinteres pentru respectiva ocazie etc. etc. Dragilor făcători de afișe și creatori de evenimente feisbuc, lăsați-i pe alții să întreprindă aceste activități întrucât:
- “noi vom reuși” are un singur i. Voi nu veți reușii decât să vă arătați limitarea.
- “va face”, “va drege”, “va cânta” nu au nicio cratimă pe nicăieri, oricât VEȚI căuta. V-a e ca și cum AȚI (deci fără cratimă și el) spune v-acă.
- vreo, vreun nu au cratimă. Punct. Iar nicio și niciun se scriu legat (regulă recentă, recunosc), numai că la ele există niște excepții. Nu-mi bat capul, căutați în DOOM2. Oricum, mai în toate situațiile în care l-am văzut pe nicio cu cratimă se scria legat, nu dezlegat. Aaaa, ce e aia DOOM? Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române. Foarte folositor piarurilor făcătoare de texte cu invitații și oricărui liber expresionist al netului. Da, e o carte groasă care sperie cărțiofobii, însă se găsește pdf liber pe net și așa nu apucă să inducă vreo fobie. Acolo, dragilor, se găseeeeesc multe cuvinte, cu pluralurile lor, verbe cu formele verbale, despărțiri în silabe etc etc.
-faceți n-are cratima nici el, săracul. Adică, voi faceți umbră aiurea. Dacă e imperativ la persoana a2a, singular, este fă-ți. De genul: fă-ți ordine în cap! Ah, iar imperativul negativ este Nu face!, niciodată Nu fă!”. Bine, s-ar putea un Nu, fă!”, dar aici e altceva, sesizați virgula, vă rog:)
- ochii nu pot fi niciodată albaștrii, ci doar albaștri. Nici copiii nu pot fi ai noștrii, ci doar ai noștri, fir-ar mamele și tații lor de copii să fie. Aici e și o nuanță legată de copii, dar iar nu-mi bat capul, vezi DOOM2.
- nu fi are un singur i, iar să fii are chiar doi.
- nu știi are doi i, iar să știi tot doi.
-  oricât de frumos, pompos și gomos ar suna locație, acest cuvânt înseamnă ÎNCHIRIERE. Deci, nu vă mai fandosiți să-mi explicați unde e locația fiindcă în mintea mea deja ați primit o scatoalcă peste față. Sau o rafală. Ce sens are să lungești idiotic simplul loc? Nu-ți ridici buza pretențios când spui loc? Nu unduiești maiestuos limba? Ți se pare că e prea gol și ai nevoie să închiriezi un alt loc în coardele vocale? Deci, nu, scutiți-mă de cretinătatea locațiilor, oricât de des le-ați auzi în mult culturalizanta noastră media. Da, există o opinie conform căreia s-ar fi introdus recent in DEX cu sensul de loc, prin calcul lingvistic (adică un soi de copiere, dar cu adaptare) din limba engleză, însă nu pot să nu rămân la întrebările enunțate mai sus. Ce are loc”? Ce are “spațiu”? De ce ne rotunjim buzele și mințile?
- spune cineva “copacul care m-am suit”? Sau “casa care am stat”? Dacă nu, atunci de ce nu spunem toți “copacul PE CARE l-am privit”, “casa PE CARE am vândut-o”, “fata PE CARE am văzut-o”??? Oameni buni, nu-l mai uitați pe pe, dar nici nu-l folosiți aiurea ca mai jos.
- “pe tren” sau “pe autobuz” mie îmi sugerează mult vânt, o prindere excelentă (coardă?) pentru a rezista la viteze mari acolo sus și riscul de a lua în freză vreun tunel-două. Deci, “în tren”, “în autobuz” și “în mașină”. Chiar așa, “pe mașină” n-am auzit până acum. Așadar, de ce dracului “pe tren”?
- “a înșela” la persoana a3a singular și plural este “înșală”, nicidecum înșeală. Îmi amintește de o melodie stupidă în care e-ul în plus era foarte accentuat: “Instinctul meu de fată mare nu mă-nșeală”. Ba, sigur o înșela instinctul limbii române. La fel este așază, nu așează.

Bine, recunosc că am trecut și dincolo de bulversantele afișe, feisbuc iventuri și alte bălării, însă toate cele de mai sus au un pur scop educativ. Exemple de așa nu în materia limbii noastre bestiale. 
Nu mă lansez în a aprecia de ce se întâmplă atâtea idioțenii. Știu, dar prefer să nu creez polemici mai mari decât voi fi creat cu treaba asta. Oricum, n-ar strica să mai punem mâna pe o carte din când în când. Vă jur că nu doare.
Mai sunt, mai sunt o grămadă, să curgă comentariile, poate mai facem și un alt post cândva, dar deocamdată m-am răcorit. Iar prietena Diacritica le spune mult mai frumos, chiar acid și le găsește mai des ca mine.

Vă rog din suflet, nu mai mutilați limba română! Când aveți dubii (chiar și când sunteți prea siguri), căutați. 

05.12.2012

Fluturești



Fluturel şi Fluturica erau un cuplu invidiat. Nu atât prin prisma frumuseţii lor în doi şi individuale întrucât el era elegant, charismatic, inteligent şi capabil, iar ea gingaşă, simpatică şi încântătoare, cât pentru compatibilitatea şi duioşia din relaţia lor. Erau împreună peste tot, luau nectar complementar şi-l împărţeau, se bucurau de soare în aceeaşi poiană şi tot aşa.
A venit o zi când Fluturica a trebuit să plece singură printr-o pădure alăturată până în Poieniţa de lângă Izvor. Fluturel n-a acceptat iniţial, dar s-a resemnat cu gândul că n-o putea însoţi şi că va face el toate treburile comune până la sosirea ei. Doar că deplasările Fluturicăi erau din ce în ce mai dese, ajungând la vreo trei zile consecutiv. Întârzierile, nepermis de mari. Din curiozitate sau poate din întâmplare, Fluturel ajunse în Poieniţa de lângă Izvor. Când se aşeză pe o piatră să-şi odihnească frumoasele aripi portocalii cu bulinţe inegale maro observă cum, fix în stânga, Fluturica lui construia cuib fluturesc, dar nu singură, ci împrreună cu Fluturoiul. Se lăsă pe o parte să vadă mai bine, cu un soi de sadism.

25.11.2012

Mătușa Julia și condeierul



Cartea am primit-o cadou de la un om care mi-e foarte aproape de suflet cât să știe că, pe lângă legătura din titlu, împart niște similitudini cu niște situații descrise. Condeierul e însuși Mario Vargas Llosa. Se pare că acesta e un roman autobiografic. Povestește un fragment important din viața lui, astfel încât mie îmi sună chiar a bildungsroman pentru toate aventurile devenirii sale în ciuda fast forward-ului dat spre final odată ce dificultățile sunt depășite. Ajunge condeier după ce descrie destul de amănunțit nereușitele literare ale vârstei a căror soartă s-a sfârșit în coșurile de gunoi.
Din perspectiva societății, iubirea lui Mario pentru mătușa cu mulți ani mai în vârstă e sortită eșecului. Cum ar putea un puști de 18 ani să întrețină o femeie divorțată când el încă nu și-a terminat studiile (de drept:), iar banii pe care îi câștigă ca editor radio sunt prea puțini chiar pentru sine? Iar oamenii se împart în două tabere. Cei care îl susțin pe el, naivul sedus de o scorpie în vârstă și cei care ignoră vinovatul, dar nu dau șanse de trăinicie legăturii neobișnuite.
Mi-a plăcut mult evoluția relației dintre cei doi. La început, mătușa îl privește maternal mirându-se de cât a crescut și afișând o oarecare superioritate care o face imposibil de suportat de către nepot. Ulterior, dupa ceva discuții și filme vizionate împreună, ajung să se apropie până la inevitabilul de ascuns de ochii întregii familii ultra-traționale. E interesant cum ea se întoarce la inocența iubirii adolescentine pe care o trăiește prin entuziasmul și energia lui Varguito, cum îl alintă. Găsind singura cale în căsătorie, cei doi au parte de numeroase peripeții până când îndeplinesc formalitățile. Era vorba de vârsta lui, prea mică pentru căsătorie fără dispensă, divorțul ei care necesita transcriere, diferența de cetățenie. Dincolo de povestea în sine, se întrevăd in roman oreșce tente interculturale. Acțiunea se petrece in Peru însă autorul strecoară mici răutăți despre argentinieni sau bolivieni, dând exemple, explicând glume, cu toate că Julia aparține acestei în urmă nații. Tot un bolivian este și cel al carui destin curge paralel cu al protagoniștilor, Pedro Camacho, mare star în Peru datorită telenovelelor radiofonice pe care le regiza, intrând foarte amuzant în pielea personajelor (cu peruci, mustăți, halate și alte decoruri proprii). Marele Camacho, omul de succes prin prisma oferirii unui divertisment ieftin, ajunge însă în finalul cărții un om de nerecunoscut. Fusese concediat din radio pentru că își încurca propriile personaje, dând aceleași nume unor caractere fără legatură, punându-și astfel publicul în dificultatea de a mai înțelege divertismentul. Succesul lui e parcă viziunea profetică asupra epocii televizorului în ceea ce privește setea si foamea oamenilor pentru destine tragice, pentru telenovelism.
N-o să vă povestesc finalul. Vă spun doar că romanul merită. Din atâtea puncte de vedere. Din care mai sus am uitat să amintesc umorul de atâtea ori ironic. Da, sud-americanii chiar sunt buni:)
Lectură voluptuoasă!

13.11.2012

De-ale toamnei

Habar n-am dacă din fericire sau din păcate am o bună memorie a datelor. Iar toamna parcă e momentul maxim de stocare (după unele veri, desigur), dar și momentul de ‚Îți mai aduci aminte?’. Așadar, știu precis cu ce haine pe mine și speranțe în suflet plecam anul trecut într-o duminică bestială de 1 octombrie. Știu bine ce-am făcut în fiecare zi a săptămânii memorabile care a urmat, știu cât de sus era soarele în pădurea din care am plecat spre casă și ce cuvinte am primit de despărțire. Îmi amintesc ce carte citeam atunci, iar dacă închid ochii vizualizez fața, peisajul, zâmbetul meu tâmp într-o oglindă prea mare pentru un eveniment atât de mic. Pot chiar să simt aromele acelei toamne. Știu ce-a urmat. Îmi amintesc că am fugit pe la sfârșitul lunii să văd Iașiul care mi-era drag fără să-l fi cunoscut înainte. Am exacte în memorie lumina și ceața primului weekend de noiembrie și tot ce-a adus el amuzant și dramatic totodată. Știu ce gândeam și cum mă raportam la lume și la mine. Mai știu și în ce zi de sfârșit de octombrie am început un fel de altă etapă de viață și la ce credeam că-mi va folosi. Iar mijlocul lui noiembrie, cu Sfântul Martin sărbătorit prin alte părți, mi-a adus noi pretexte. 
Pe de altă parte, îmi amintesc doar cu aproximație în ce zi am avut revelația că libertatea mea e prea importantă, iar libertățile mele, chiar luate individual, neprețuite, deci imposibil de cuantificat în vreo monedă cât să-mi permit să pot tranzacționa cu vreuna la bursa de valori a cuiva. Deci da, liberatea mea îmi aparține integral și nu e subiect de compromisuri. Am clară în minte imaginea, nu și ziua ei exactă, care mi-a dat dileme și întrebări aflând că există oameni (din nou) care pot iubi condiționat. Normal, cei de la care te aștepți mai puțin, cei care își afirmă disponibilitatea sufletească prin raportare la reticența celuilalt. Da, dom’ne, condiționat. Condiționat de câte ore stă celălalt departe și nu pentru că așa vrea, ci pentru că, măcar o vreme, e cam constrâns s-o facă, condiționat de domeniul sau locul de activitate al celuilalt, condiționat de existența unor caracteristici în celălalt. Sau de lipsa lor. Or ce iubire e asta? Una handicapată, probabil. Dar cine sunt eu să-i analizez? Ducă-se cu handicapurile lor! Îmi trec prin fața ochilor toate filmulețele cu replicile acelor situații la care am asistat. 
În momentele de reflecție tomnatică, analizând intens ce făceam cu fix un an în urmă, cu doi sau acum șapte luni, mă-ntreb: oare eu eram cea pusă în locul respectiv? Cum puteam fi așa de ... și de .... Naivă? Încăpățânată? Încrezătoare? Tolerantă? Puternică? Lipsită de argumente? Tăcută? Temătoare? Oare chiar eram? Oare așa tare m-am schimbat cât să văd cu detașare și într-atât de rațional acum? Oare au trecut peste mine suficiente cât să mă facă să-mi schimb ochelarii și timpul de expunere? Cum puteam atunci să cred altfel, să simt așa? Habar n-am, probabil e semn de evoluție. Oricum, mai bine bag un somn fiindcă prea multe întrebări sunt echivalente cu țepi pentru minte.
Totuși, vouă vi se-ntâmplă? Nu să simțiți țepi, se-nțelege.

29.10.2012

A 2012a VARĂ

A venit vremea să fac restrospectiva verii, așa cum am făcut-o și aici pentru 2011. Se pare că reușesc să mă țin de propria tradiție și că pot dezvălui învățăturile verii ce-a trecut. Cum vara trecută a fost mai mult o teorie și a fost despre cuvinte, 2012 mi-a oferit o vară bestială, ușor mai practică, despre oameni. Oameni noi, oameni vechi, oameni dragi, oameni pe care i-am revăzut după milenii, oameni pe care nu i-am (mai) văzut, oameni pe care invariabil i-am studiat, oameni cu care am avut discuții senzaționale. Normal că ei sau ideea mea despre ei a fost destul de influențată de locuri. Iar vara asta am avut parte de de cele mai multe și mai diverse locuri, în majoritate la altitudine mintală.
Reușesc să rezum învățămintele la niște puncte, liniuțe sau așa, dar nu ajung să rezum încă oamenii la nimic. Pentru că sunt mai complecși decât poate cuprinde o minte. Niște puncte vor avea sintagma ’există oameni’. Mă gândesc să înlocuiesc pe ici pe colo cu termenul ’personaje’ pentru a evita repetiția și poate pentru a le evidenția caracteristica de jucători de roluri. Ca și alte dăți, unele lecții sunt general aplicabile în timp ce altele sunt valabile doar mie. Deci, să vedem cu ce m-am îmbătat de știință în vara lui 2012:

  1. să nu cred decât în prezent și în ce îmi oferă el. Da, putem lupta pentru un viitor luminos și ne putem gândi la el în măsura luptei, dar aceasta se duce doar în PREZENT;
  2. să nu fac promisiuni înalte și să nu le cred pe-ale altora. Omul este esențialmente imprevizibil, iar circumstanțele esențialmente variabile îl ajută să fie așa. Unele promisiuni pot să nu mai fie valabile în alte împrejurări. Numai un om de o infinită onoare le-ar respecta indiferent de circumstanțe. Ceea ce e admirabil. Însă, când vine vorba de fapte mari, la un timp după, chiar și cel mai om de onoare, ajunge să regrete că a fost așa. Poate doar în adâncul sufletului lui. Toate astea se leagă cu punctul anterior. Nu pot să promit decât prezentul și nu pot să accept promisiuni referitoare la mai mult decât atât. Știu, e posibil să extrapolez prea tare.

25.10.2012

Pentru

Pentru că nopțile zilelor mohorâte de toamnă sunt ciudate, pentru că zilele închise la culoare și la suflet dau vise rupte din realități paralele, pentru că nu toate adevărurile trebuie rostite, unele nici măcar gândite, pentru că azi noapte am fost unde nu mai vreau să fiu, pentru că m-am trezit cu gustul amar al unor imagini, dar și pentru că știu și cred că există soarele, pentru că am încredere și forță, pentru că pot și vreau, pentru că sunt capabilă să îmi fac timp, pentru că mi-au revenit în cap poveștile, cheful de stilou și am regăsit caietul magic, pentru…
However, you will never know...

17.10.2012

Niște premii, niște întrebări, niște răspunsuri



Să ne-nțelegem: nu îmi place cuvântul leapșă, nu-mi place jocul leapșa, nu dau și nu primesc așa ceva pe spațiul sacru al jocului meu virtual-bloggeristic. 
De curând, nu știu ce premii liebster, libster, ceva în zona asta, s-au acordat între cei ce-și dau cu parerea și condeiul pe ici, pe colo. M-a nominalizat și pe mine prietena La Fee și mi-a adresat o invitație, deci nu cuvantulscârboscareîncepeculiteral. Cum mi-am făcut cu greu timp și urneală de a scrie în ultimele 3 luni, am zis că e pretext bun să mă pun pe treabă. (Da, poveștile sunt în cap și-n viețile oamenilor, poate prind curând timpul să le aștern și public). Așadar, există niște întrebări pe care La Fee le adresează, iar eu voi răspunde cât pot de cuminte, conform principiului I dont have a dirty mind, i have a sexy imagination. Deci,


1.Crezi în zâne?
Sigur, tot ceea ce credem poate deveni realitate:-) Și am zâna mea, e clar...

2.Definește sintagma “clipe magice”?
Clipele în care uiți cine ești și ce faci, știi doar că ești și o maximă voluptate îți inundă sufletul, mintea, trupul. Nu neapărat în ordinea asta. Deasupra norilor sunt cel mai ușor de obținut.

3.Ce dorință ai vrea să îți fie împlinită de o zână?
Să pot să înțeleg. Diversele și diverșii.

4.Ai avea curajul să umbli o zi întreagă îmbrăcată în hainele unui personaj basmic? Care anume?
Sfânta Vineri. Că tare mai era înțeleaptă. Sau ielele că astea se îmbracau sumar sau deloc. Ar fi o provocare de umblat așa despletită. Ah, pardon, ielele nu sunt în basme.

5.Care a fost basmul preferat?
Habar n-am. Probabil viața reală în măsura în care Binele reușește să învingă în lupta cu Răul. Deci, n-am.

6.Inventează un titlu de basm!
BASMUL

7.Creează scheletul epic al basmului tău (5 momente esentiale).
Eroina se naște, eroina se bucură de copilărie fără să vrea să ajungă mare, eroina întâlnește mai mulți eroi, dar degeaba, eroina acceptă un erou după studii îndelungate asupra probabilităților, călătoresc și văd câte-n lună și-n stele, apoi luptă împreună împotriva aplatizării, plafonării, din patru mâini ajung la șase sau opt sau zece, iar la 78 ani eroina și eroul se țin de mână și-și zâmbesc. Câte momente mi-au ieșit?

8. Ce obiect magic ți-ar plăcea să deții?
Un căluț călător în timp, o veveriță rozătoare de remușcări, regrete, unghii, o balanță luatoare de decizii în locul meu. Măcar unul dintre astea trei.

9.Dacă ai fi Fantaghiro, ai alege ușor dacă să rămâi cu Romualdo sau cu Tarabas? Dacă ai fi unul dintre cei doi prinți (Lumina și Întunericul) pentru ce ai alege-o pe Fantaghiro?
Problema alegerilor m-a preocupat îndelung, dar acum nu vreau să o mai aprofundez, aleg de fiecare dată altfel și nu mă mai interesează ce-aleg alții. Deci, întrebarea mă depășește. 

10. De ce îmi citiți blogul?
Că-mi place să te citesc, că te-am rugat să-ți faci ca să nu mai stai în chirie, că poveștile tale sunt altceva în peisajul fad. Îmi place aroma lor de o epocă în care aș vrea să ma teleportez câteva zile.

11. Ce vă e drag la mine?Ce vă displace în ce mă privește?
Cultura, inteligența, erudiția, sufletul, ochii, intuiția, bucuria, dăruirea, voluptatea conversației. Am zis sufletul, da? Nu-mi place când te preocupi și chiar stresezi de ce spun niște măști virtuale despre ceea ce ești tu în realitate. Dar știi asta deja. Și puțin mai pe lung :)

În concluzie, bine-am revenit după ce am șters praful pe blog! 
Mulțumesc, La Fee, pentru că m-ai pus la treabă și mulțumesc timpului meu că s-a construit cât să, precum și chefului meu că și-a făcut timp și poftă. Sau invers.
Keep smiling!



11.07.2012

Regăsirea II

 [Regăsirea I aici]
Sunetul telefonului Laviniei l-a mișcat din melancolie. Un anume Andrei se încăpățâna să o audă pe ea. De ce nu are și nume de familie trecut în agendă? Înseamnă că e un apropiat? Și de ce insistă atât? Când apelul e unul pierdut, nu-și stăpânește curiozitatea și intră în mesaje. Nu-și poate crede ochilor și propriei conștiințe doritoare să se chinuie. Andrei îi trimitea mesaje de bună dimineața, de noapte bună, de nimic consistent, cu glume și puțin small talk. Alea erau mesajele începuturilor, ceea ce i-a trimis și el cu câțiva ani în urmă când încerca s-o cucerească și-o alinta frumos. Când simțeau fluturii. Evident, ale lui erau geniale, în timp ce ale lui Andrei erau cele mai penibile. Nu are curajul să vadă totuși mesajele trimise de ea ca răspuns. Nu, nu e chiar atât de masochist. Mai degrabă își plimbă degetele pe suprafața ecranului pe care parcă simte tâmpla Laviniei. Dar e furios și vrea să facă o nefăcută. Nu rabdă, apelează necunoscutul lui care îi e prea cunoscut ei. Deja simte că o forța străină i-a invadat venele și-i dă creierului cele mai oribile impulsuri.
-          Helloooooo! Ce faci?
-          Cine ești? nu se poate stăpâni Bogdan.
-          Uau, uau, uau, nu crezi că exagerezi sunând de pe un telefon care nu-ți aparține și întrebând cine sunt?

05.07.2012

Regăsirea I


Pe geamul vagonului distingea vârfurile copacilor proiectaţi spre cer ca mii de săgeţi gata să iasă din arcurile întinse de destin. La diferite înălţimi, cu diferite idealuri de luptă. Stelele jucau jocuri nefireşti în ochii lui şi luna era cea mai ciudată din peisaj. Taiată ca de un topor neascuţit stătea pe spate, într-un hamac negru-gri. Orice bucăţică din univers îi transmitea mesaje încriptate şi nu era sigur că deţine cel mai bun software de decriptare. O bătrânică ce statea peste vreo două rânduri de scaune se uita la el, mustrător-alintător, cu mina aceea de “mai bine asculta-ţi inima, fiule. Să n-ajungi ca mine cu regretele mele când vei avea vârsta mea”. A rezistat o vreme, şi-a masat degetele mâinii drepte, s-a jucat cu fermoarul gecii, dar apoi s-a apucat de butonat telefonul.
-          Lavinia? Pauză lungă. Ar fi vrut să spună dintr-un foc toate cele, dar ţinea în el.
-          Da.
Urechea lui a simțit atingerea zambetului ei, chiar şi dincolo de lipsa de fire a telefonului mobil. Se ura pentru că ştia că zâmbetele ei se reduseseră ca număr şi intensitate.
-          Aş vreaa… adică, mi-ar plăceaa… Ştii, cred căă… Nu, deci, uite, vreau să te vad, ce să mai?
-          Sunt acasă. Vino aici.
-    OK. În 40 minute ajung, zise Bogdan cu respirația taiată deja de nerăbdare. Nerăbdare pentru ea, pentru îmbrățișarea ei moale, pentru abandonul firelor ei de păr, pentru calmul pe care îl simțea lângă ea, pentru tot ce știa că poate discuta cu ea.
Când trenul a ajuns în gară nu-şi mai găsea locul pe culoar, mergea pe călcâie să grăbeasca oprirea, se juca cu degetele, închidea ochii şi încerca să-şi imagineze revederea. A luat primul taxi întâlnit. Nu s-a dezmeticit 10 secunde după întrebarea şoferului, credea că ştie deja adresa, că a fost trimis în drumul lui să-l ducă unde îi era locul. Inima i se ghemuise în câlcăiul stâng şi nu apuca să pompeze de acolo suficient sânge cât să ajungă până la creierul ostenit.
Sunând la uşă şi-a amintit că n-a cumpărat nimic pentru Lavinia. Era gata să-şi dea o palmă când a deschis ea, cu o decenţă demnă sau o demnintate decentă. Era îmbrăcată într-o rochiţă mov închis de mătase, umerii i se distingeau drepţi prin opoziţia de culori cu bretelele închise: albul plăcut, pur şi nepătat de timp. Ar fi vrut să-şi plimbe degetele peste claviculele ei proieminente în întoarcerea capului către el. Ar fi putut sorbi apă din ele, așa erau de frumos conturate. Le adora. Cum nu le divinizase până atunci? A bânguit un salut nervos şi s-a apropiat ca de o statuie fierbinte cu buzele ameţite către fruntea ei. Ar fi vrut s-o ţină în braţe, s-o sărute întru uitare, să rămână aşa strâns cu ea.

12.04.2012

2XMahmu

Simţi cum o greutate îi apasă şoldul. Înainte să deschidă un ochi, cu pleoapele scufundate deplin într-o lumină roşietică, încercă să vadă pe pipăite de unde presiunea. Nimeri o mână rece, într-o îmbraţişare caldă. Se smuci uşor şi abia atunci simţi plumbul din cap, mercurul din vene şi aricii care îi inţepau scalpul cumva pe dinăuntru. Da, era preferabil să rămână cu capul înfundat în glugă. Glugă? Aaaa, sunt într-un sac de dormit, dar cine e el? Până să caute în cotloanele memoriei, doi ochi de miere o priviră între clipiri dese. Şi pe el îl bulversase puţin culoarea neobişnuită a luminii. Un zâmbet îi destinse ei îngrijorarea şi lui chipul răvăşit de o trezire timpurie.
-        Ce caut aici? zise ea cu o mina semi-vinovată.
-        Aici ai dormit, spuse uşor zeflemitor cel care-şi avea mâna întinsă peste corpul ei.
-      Ce şi cum s-a întamplat? nu putu să evite, cu o paloare ce se distingea chiar în roșul difuz din cameră. Îşi amintea frânturi, dar nimic concludent.
-    Şşşşşşşşt, mai încet, sigur nu vrei să-l trezim pe Cosmin, ai văzut doar ce vijelios e in reacţii. 
Mda, Cosmin era tipul din celălalt pat, ascuns sub două rânduri de pături, respirând uşor, ca o felină camuflată sub cearşafuri, gata de atac. Foindu-se câteva secunde, rotindu-şi ochii prin cameră, ea îşi prinse tâmplele în mâini, încercând cumva să-şi ajute creierul să rememoreze măcar un detaliu. Da, îşi amintea jocul de cărţi, berea, frigul din cameră, râsetele şi blaaaaanc.
-     Dacă ţi se pare că cele 8,6 săruturi sunt ceva, atunci s-a întamplat. Ceva.  Dacă nu, nimic, evident.
-          8,6? Întrebă ea nestăpânindu-şi râsul înfundat.

08.04.2012

Ieca


E ca atunci când, orbit de lumină, închizi ochii pentru 5 secunde şi, crezând că ai ajuns pe vârf îi deschizi cu tot cu suflet şi cu bucuria omului care a ajuns acolo. În schimb, eşti binecuvântat cu un lapte de ceaţă, cu siguranţă n-ai atins vârful, nici măcar nu-ţi intră în vreun cadru, nici măcar cărarea asudată pe care-ai venit nu se mai vede.

E ca atunci când cobori cu bicicleta o pantă lină, îmbătat de răcoarea aromată a serii, descărcat de răutăţi, împlinit de efortul prezent şi nimereşti cea mai groapă care te trezeşte la toate realităţile. Prea târziu pentru frâne şi ocoliri.

E ca atunci când simţi în nări c-a venit primăvara, te îmbraci şi-ţi decorezi sufletul în culorile asortate ei, dar o ninsoare râzgâiată te aduce înapoi la iernile veşnice.

E ca atunci când păşeşti pe zăpada tare, convins că aia e poteca, dar, după 7 paşi fermi, te afunzi până la mijloc de femur şi numai prin înot poţi să răsari. Dacă.

E ca atunci când ştii că cel mai greu ţi-ar fi să pleci, dar afli, cu mirarea prostului într-un algoritm nedesluşit, că tu, de fapt, eşti cel ce rămâne…

E ca atunci când…
De fapt nu e ca, e chiar atunci!

10.03.2012

Vei fi acolo? - Guillaume Musso

...este cartea pe care mi-ar fi plăcut s-o scriu eu. Nu neapărat din punctul de vedere al scriiturii, ci, cel mai mult, pentru chestiunile tratate, întrebările puse şi cvasi-soluţiile oferite.
E o carte despre timp, decizii, regrete, prietenie şi iubire. Timpul ca spectator implicat al vieţii fiecărui om, deciziile care ne duc undeva, nu neaparat unde am vrea, o prietenie fidelă şi o iubire oarecum neîmplinită prin prisma timpului şi a deciziilor care îl arată pe personajul principal singur la 60 ani.
Este povestea unui doctor ajuns aproape de declinul vieţii care-şi doreşte cel mai mult înainte de final să o revadă pe singura femeie pe care a iubit-o şi faţă de moartea căreia se simte uşor vinovat. Oare ne putem întoarce în timp? Romanul arată o perspectivă a unei astfel de călătorii, punând accentul nu pe ştiinţă, nu pe modul în care am putea face asta ci pe ceea ce simte un om pus în faţa sa, cel de acum 30 ani, cu toate întrebările derivând dintr-o posibilă intervenţie în destin. Alegerile pe care le-am făcut într-un punct atrag domino-ul altor şi altor decizii care ne aduc la ceea ce suntem astăzi. Dacă am schimba o rotiţă trecută cât din ceea ce suntem acum ar mai fi valabil şi unde am fi? 
Datorită imensei iubiri pe care o simte şi după ce reuşeşte să o revadă pe ea, Elliott, convins de varianta lui cu 30 ani mai tânără, o salvează de la moarte pe Ilena. Acest fapt primeşte sancţiunile de rigoare si lucrurile se complică într-un puzzle cu altă imagine decât cea pe care o ştie Elliott cel de 60 ani. Dar îşi asumă preţul. Nu poate anticipa însă pierderea celui mai bun prieten.
E un roman savuros, pe care l-ai citi într-o singură bucată de timp, fascinat fiind de posibilităţile regresului temporal. Te aduce uşor-uşor la convingerea că e chinuitor să te întorci în timp, să-ţi revezi greşelile ştiind că le-ai putea îndrepta. A schimba cursul lucrurilor conduce însă către un alt prezent în care tu, cel obişnuit cu tine, devii alt om, înconjurat de alţi oameni, având un alt trecut pe care trebuie să înveţi să-l accepţi fără a beneficia de timpul care te-a ajutat să faci asta cu fostul tău trecut. Încurcat, nu? Garantez că romanul este mult mai puţin încurcat decât am reuşit eu să-l descriu. 
Dialogul este verosimil şi crud, iar unul dintre exemplele concludente după mine se află în conversaţia cu sinele mai în vârstă care îl acuză pe tânăr:
- Ai omorât-o pentru că n-o iubeşti cum trebuie. O iubeşti ca şi cum aţi avea toata viaţa înaintea voastră... Nu aşa trebuie să iubeşti.
Esenţa unei teme a romanului se află în rândurile astea. Cam cum ar trebui să iubim luând în calcul, pe lângă posibilitatea vieţii, iminenţa morţii? Căci ea e iminentă şi la 30 ani.
O carte voluptuoasă care mi-a dat mai mult de reflectat. Cu privire la teorii, întrebări, riscuri, îndepărtări, oamenii dragi şi pierderile noastre zilnice. Ne pierdem, ne pierdem îndepărtându-ne de esenţial.
Lectură conştiincioasă îţi doresc!

Părere scrisă pentru campania vALLuntar.

01.03.2012

Mărțișorumeu

Ziua și-a scurs amarnic orele într-o oală albastră, slinoasă și plină de tăciuni, mirosind a pirostrii afumate. Minutele s-au făcut ciorbă râncedă și pe secunde le-a luat un vânt către o zi mai bună. Primele s-au pus la foc mic și fierb a nepăsare cu iz de toropeală de viață. Au adăgat taste și texte când se pregăteau să mai pună de-o tocăniță unde totul e tocat mărunt degeaba. Sau de un ghiveci stătut. 
La dracu, a venit 1 martie și eu n-am vorbe diafane. Ba chiar vorbesc in dodii. Dragi spectatori, n-am vorbe nici de bucurie, nici de duh. Oricum, plutește spirititul pe toate tarabele, să fie cules de furculițe ascuțite fin cât să ia, dar să nu-nțepe. Bucuria zilei de maximă bucurie primăvăratică.
Stau cu gândurile făcute sarmale și înfipte în ochi. Așa mă uit la soare. Al cui? Al tuturor. Al meu e puțin apus.
Să ai o babă mișto! whatever that means.
Să îți vină primăvara! Unde vrei tu!

20.02.2012

Cititori cu voluptate - Simo

O colecție de împrejurări mi-a adus-o pe Simo din prea virtual în real. Așa am descoperit încă o lipsă a virtualului: nu te lasă să vezi cât de grozav este un om. În plus, nici nu-ți permite să te gândești că spontaneitatea se prelungește în spatele internetului și-n față. Față în față. Noroc c-avem o viață departe de taste.
 
  1. Misiunea ta în lume.
Dacă aș avea variante de răspuns a), b), c), aș alege c) - unde c) de cele mai multe ori e nu știu, atunci când nu e nu știu încă. Ar mai putea fi nu m-am decis, dar nu-mi place.
În mod sigur nu e de a schimba lumea. Sau de a salva vreo planetă.
Știu că am mișcat oameni, locuri, lucruri pe care le-am atins..mă feresc să zic schimbat, pentru că nu vreau, nu-mi place să schimb. Vreau doar să găsesc rețeta perfectă pentru ingredientele date.

  1. Viaţa. Metaforă sau p cuvinte – definiţie
Viața e o călătorie. Un fel de ocolul pamântului fără bilet și cu destinație neașteptată.
Când nu e planificată în detaliu și bagajele-s făcute-n grabă te mai rătăcești, poți trece de mai multe ori prin acelasi loc, dar oricum ar fi, în mod neașteptat ajungi acolo unde nu te aștepți.

  1. Ce combustibil foloseşte motorul tău intern? Cum porneşte iarna/vara? Accesorii ale maşinii?
Motorul...se alimentează din instinct și pornește pe bază de emoții, atât iarna cât și vara. Accesoriile au venit la pachet și nu pot fi înlocuite în caz de avarie/ revizie:).

  1. Persoană care te inspiră să trăieşti/să acţionezi/să zici.
Sunt oameni care însoțesc și marchează momente. Oameni de la care mă inspir, pe care îi inspir, respir.
Pentru oricare dintre cele trei „să” cât și pentru toate adunate, inspirația vine din ceea ce simt în, dar și printre momente.

  1. România. 5 aspecte de negăsit altundeva.
România e locul de unde nu mi-am dorit vreodată să plec altfel decât în scurte călătorii în scop de curiozitate, cu mijloacele la îndemână la timpul dat. Și acum că am mărturisit, am inclus aici cele 5 aspecte, așa ca-n “Micul prinț” - desenează-mi o oaie...aici e oaia ta...:)

  1. Liniştea. Metaforă sau p cuvinte – definiţie.
Perfectă spre mai mult ca perfectă :), liniștea e oarecum fițoasă. Nu se deplasează către tine, trebuie să o cauți, să o recunoști și mai ales să o gasești.

  1. Care a fost rezultatul pentru care ai muncit cel mai mult până acum? Context.
Uneori se leagă lucrurile, alteori se leagă întrebările.
Încă muncesc la asta, deci nu am rezultatul. Revin updated, promit :).

Îți mulțumesc, Simo. Pentru încredere și încurajări, pentru că ești aici, ai fost acolo la un episod din redescoperirea frumuseții și continui să fii;-)

15.02.2012

Despre frumusețea uitată a vieții


Este titlul unei cărți de-a lui Pleșu. Într-o împrejurare voluptuoasă și oarecum surprinzătoare, mi s-a reamintit de ea. Mai mult, de ele, de carte și de frumusețe în sine. Era ceva acolo, în aer, în oameni, în brazi și dincolo de ei care mă apropia de reconfirmarea încrederii în strălucire.
Cartea, o colecție de editoriale din Dilema Veche și Adevărul, am purtat-o cu mine în locuri și vremuri în care simțeam nevoia vitală de a mă conecta în vreun fel la vreo frumusețe. Doar că, atunci, ea chiar exista, fiind eu prea oarbă s-o pipăi, iar cartea se adăuga numai. N-am terminat-o acolo și în acel timp, ci acum, cu prilejul și în cinstea reamintirii.
Fără vreun stil avocățesc, Pleșu reușește o magnifică pledoarie pentru deschis ochii, aspect pe care și eu am insistat în câteva post-uri. Deși analizează cu ironie grea unele aspecte, problemele pe care le pune sunt prezentate deseori într-o notă subtil optimistă, care te lasă cu gura întredeschisă, gata să rostească întrebarea „da’ eu cum de nu m-am gândit la asta până acum?”.

10.02.2012

Există momente


Există momente când, dacă vrei să fii un copac, ai dori să fii bradul neostenit, nins de toate nisorile pământului, cu crengile atârnând leneş de masa zăpezilor depuse de timp, dar încă verde şi nepus la pământ de vicisitudinile externe.
Există momente când, dacă vrei să fii un cântec, ai fi melodia paşilor tăi scârţâind moale cea mai fină zăpadă posibilă.
Există momente când, dacă vrei să fii o senzaţie, ai alege pacea unei cărări care te duce acolo. Sau doar undeva.
Există momente când, dacă vrei să fii o sursă de încălzire, îți dorești să fii căldura corpului de lângă sufletul tău.
Există momente când, dacă vrei să fii un obiect, ai opta pentru bocancii care văd totul şi păstrează nimic, simt potecile şi iniţiază urmele.
Există momente când, dacă vrei să fii o lumină, ai fi sclipirea unei stele norocoase ţie pe un grăunte de zăpadă.
Există momente când, dacă vrei să fii o suprafaţă, ai prefera solul protejat de pelerina albă, permeabilă, dar protectoare, izolatoare de frigul lumii.
Există momente când, dacă vrei să fii un fenomen natural, ai alege ninsoarea care îţi trezeşte fiecare milimetru pătrat de epidermă expusă. Și-l trezește blând ca o mângâiere de aripă pufoasă.
Există momente când, dacă vrei să fii o aromă, eşti mirosul nopţii suficient de geroase cât să îngheţe gândurile omului, dar încă puternice cât să te ţină conectat cu zăpada, cu brazii, cu stelele, cu paşii singuratici pe cărări neîncepute.

Există momente... Există momente la altitudine mare. Mintală, geografică etc., Există oameni care creează momente, există amintiri din momente, există lucruri frumoase în locuri voluptuoase... și există ochi care văd, neorbiți de urâțenia înfundată în orbitele noastre pe diverse căi verbale sau virtuale. Să-i avem, zic. Sau să-i descoperim.

25.01.2012

Cititori cu voluptate - La Fée

Promiteam să stau de vorbă aici cu oameni care mă inspiră mai mult şi mai intens decât alţi trecători prin viaţa mea. Probabil nu voi putea să discut cu toţi, dar vreau să te bucur măcar cu unii. Poate să te şi inspir într-ale existenţei.
Azi, La Fée, zâna care te poate atinge pe suflet cu bagheta îndeplinind doar dorinţe bune la semnalul Cling!

1. Care este misiunea ta în lume?

Cred că misiunea mea a fost de a-i iubi pe oameni, de a-i ocroti și de a le fi devotată. A fost sursa celor mai mai fericiri și sursa celor mai crude dezamăgiri.

2. Închide ochii, deschide inima: epocă, loc, oameni.

Când închid ochii și deschid inima, văd chipuri dragi de oameni din epoci diferite, din locuri diferite. Acești oameni de demult sau de acum au contribuit la cizelarea mea. M-au învățat să le stau alături, cu devotament, celor ce au avut vreodată nevoie de mine.

3. Absolutul -  metaforă sau definiţie. Sau ambele.

Absolutul este, mai degrabă, o metaforă a reperului celui mai de sus, care rămâne, totuși, intangibil. Definiţia sa nu o pot concepe decât prin raportare la antonimia cu relativul.

4. Diplomaţie în a exprima ceva versus adevărul pur şi simplu. 

Exprimarea unui adevăr trebuie să fie făcută cu multă diplomație. Adevărul e relativ. Nu-i elegant să îl afirmi cu bruschețe ci cu prudență.

5. Fie copilaria un aperitiv, maturitatea un fel principal şi bătrâneţea un desert. Ce conţine fiecare pentru La Fée

Ingredientul comun copilăriei, maturitătii şi bătrâneţii este iubirea în nuanţele ei definitorii pentru fiecare etapă. În copilarie ne formează iubirea părinţilor, ne construieşte; la maturitate e imperios necesară o iubire zguduitoare care să te ajute să construieşti; la bătraneţe iubirea celor în care ai investit iubirea proprie.
Eu nu receptez culinar etapele acestea. Totuși, văd copilăria ca pe un mic dejun frugal, luat în grabă și cu mofturi. Nu știi încă ce ai vrea… poate un fruct, mâncat în drum spre școală sau, dacă e duminică, clătite. De aceea asociez clătitele cu vacanța.
Maturitatea presupune rafinament. Trecerea prin școli, autoperfecționarea duc la desăvârșire și mă determină să aleg un fel principal care să nu fie doar hrana din care să îmi iau energia de a merge mai departe, ci și un răsfăț al simțurilor. Așa că maturitatea e o anghilă bine preparată, pe un pat de legume ce trăiesc în bună vecinătate și cu sos de capere. Un pic dulce, un pic acru, un pic sărat, după modelul: ceva nou, ceva vechi, ceva de împrumut.
Senectutea ar trebui să fie un desert despovărat de blaturi groase, oricum vine odihna veșnică. Acum ador prăjiturile Joffre, dar cred că bătrânețea trebuie să fie o mousse de ceva, orice.

Îţi mulţumesc, La Fée. Pentru tot şi toate, de ne-enumerat aici.

17.01.2012

Dragă cititorule,

În demersul meu de a începe cel mai bun al vieţii mele, cum ziceam mai devreme, m-am gândit să postez cât mai pozitiv posibil în calitate de primă scriere publică. Constat că, atunci când nu mai vine natural, optimismul se obţine cu strădanie. Deci, mă străduiesc. Pe de altă parte, nu ţi-am acordat până acum un post întreg. Aşadar, îţi scriu.
N-am multe de spus, nu vreau să justific existenţa blog-ului ori chestiuni de gen. Cea mai importantă informaţie pe care vreau s-o comunic e că mă bucur că eşti cititor. Indiferent că îţi place de mine, că te bucură ce şi cum scriu, că te transpui în poveştile mele, că simţi similar, că te amuz, indiferent că mă uraşti, că intri pe blog doar urmare a îndemnului:"intra de citeşte, a scris georgeasca", că m-ai găsit pe google căutând zonele de voluptate de pe trupul iubitei (s-a întâmplat, pe cuvânt de statistici) etc. Oricare ar fi motivele şi motivaţiile, de vreme ce-ai ajuns aici şi-ai citit ceva, am o bucurie. Că aşa sunt oamenii, au bucurii meschine şi inexplicabile altora.
A doua informaţie e că intenţionez să public din când în când un fel de discuţie cu un cititor, care nu e neapărat şi comentator direct. Pe mine unii oameni mă inspiră să trăiesc (da, ştiu, sună dubios, dar are fundamente în iţele minţii mele) şi/sau să scriu. Pentru că îmi par oameni de la care se poate învăţa, vreau să iau o bucăţică de învăţătură şi pentru blog-ul care e citit de tine, cel/cea căruia mă adresez acum. Cu unii dintre aceştia (depind de multe variabile, inclusiv disponibilitatea lor) vreau să discut pe blog la modul la care eu le pun vreo trei-patru întrebări oarecum metafizice şi ei răspund cât de metafizic vor şi îşi permit. Am în minte deja câteva persoane, dar, dacă ai vreo propunere, fie de întrebări, fie de oameni întrebabili, spune. În 2012 ascult mai mult...
Te salut cu bucuria strădaniei. 
Nu uita:
Keep smiling!
Keep dreaming! 
Keep seeking for the best way!

Cu drag,
IuliacarecautăVoluptatea
Foto
Powered by BannerFans.com

Până acum au fost pe aici