Pe geamul vagonului distingea vârfurile copacilor proiectaţi spre cer ca
mii de săgeţi gata să iasă din arcurile întinse de destin. La diferite înălţimi,
cu diferite idealuri de luptă. Stelele jucau jocuri nefireşti în ochii lui şi
luna era cea mai ciudată din peisaj. Taiată ca de un topor neascuţit stătea pe
spate, într-un hamac negru-gri. Orice bucăţică din univers îi transmitea mesaje
încriptate şi nu era sigur că deţine cel mai bun software de decriptare. O bătrânică
ce statea peste vreo două rânduri de scaune se uita la el, mustrător-alintător,
cu mina aceea de “mai bine asculta-ţi inima, fiule. Să n-ajungi ca mine cu
regretele mele când vei avea vârsta mea”. A rezistat o vreme, şi-a masat
degetele mâinii drepte, s-a jucat cu fermoarul gecii, dar apoi s-a apucat de
butonat telefonul.
-
Lavinia? Pauză
lungă. Ar fi vrut să spună dintr-un foc toate cele, dar ţinea în el.
-
Da.
Urechea lui a simțit atingerea zambetului ei, chiar şi dincolo de lipsa de
fire a telefonului mobil. Se ura pentru că ştia că zâmbetele ei se reduseseră ca
număr şi intensitate.
-
Aş vreaa…
adică, mi-ar plăceaa… Ştii, cred căă… Nu, deci, uite, vreau să te vad, ce să
mai?
- Sunt acasă.
Vino aici.
- OK. În 40
minute ajung, zise Bogdan cu respirația taiată deja de nerăbdare. Nerăbdare pentru ea, pentru îmbrățișarea ei moale,
pentru abandonul firelor ei de păr, pentru calmul pe care îl simțea lângă ea,
pentru tot ce știa că poate discuta cu ea.
Când trenul a ajuns în gară nu-şi mai găsea locul pe culoar, mergea pe
călcâie să grăbeasca oprirea, se juca cu degetele, închidea ochii şi încerca
să-şi imagineze revederea. A luat primul taxi întâlnit. Nu s-a dezmeticit 10
secunde după întrebarea şoferului, credea că ştie deja adresa, că a fost trimis
în drumul lui să-l ducă unde îi era locul.
Inima i se ghemuise în câlcăiul stâng şi nu apuca să pompeze de acolo suficient
sânge cât să ajungă până la creierul ostenit.
Sunând la uşă
şi-a amintit că n-a cumpărat nimic pentru Lavinia. Era gata să-şi dea o palmă când a deschis ea,
cu o decenţă demnă sau o demnintate decentă. Era îmbrăcată într-o rochiţă mov
închis de mătase, umerii i se distingeau drepţi prin opoziţia de culori cu
bretelele închise: albul plăcut, pur şi nepătat de timp. Ar fi vrut să-şi
plimbe degetele peste claviculele ei proieminente în întoarcerea capului către
el. Ar fi putut sorbi apă din ele, așa erau de frumos conturate. Le adora. Cum nu le divinizase până atunci? A bânguit un
salut nervos şi s-a apropiat ca de o statuie fierbinte cu buzele ameţite către fruntea ei.
Ar fi vrut s-o ţină în braţe, s-o sărute întru uitare, să rămână aşa strâns cu
ea.
