Mini-lecție de gramatică și ortografie sau de bun-simț lingvistic

Motto: Eu iubesc limba română. [Citat din mine]

Nu mă interesează ce fac alții cu ea, mai degrabă ce simt față de ea, dar mă enervează cumplit când unii o folosesc ca pe un gadget supercomplicat căruia totuși nu vor a-i citi minimele instrucțiuni. Cu toate că aceste instrucțiuni ale limbii sunt făcute cunoscute cam tuturor, sau tuturor acelora la care mă voi referi, excluzând situația ca aceștia să nu se afle în procentul de populație alfabetizată. Da, dragilor, limba română ne-a fost prezentată tuturor începând cu școala primară (scrisul, fiindcă vorbitul e ceva mai precoce), școală pe care se presupune că au absolvit-o toți cei care au acum diplome universitare și analfabetism în scriere.

Buuun, atunci când ochiul critic umblă liber pe net dă peste o mulțime de aberații și-i curg lacrimi de răzvrătire pornite tot din iubirea față de limba română. Prima remarcă pe care o fac legat de cele de mai sus și mai jos este că totuși sunt de acord cu libera exprimare, literalmente ex-pri-ma-re, dar sunt pentru folosirea ei în situațiile în care realmente TE POȚI EXPRIMA. Așadar, daca nu ști a scrie românește, rezumă-te la vorbit sau învață dracului … că “a găsi” la formele verbale de viitor are un singur i: eu voi găsi, tu vei găsi, voi veți găsi (dacă veți căuta cum se scriu, toate aberațiile pe care le scoateți din taste).

Am găsit chiar de curând un site dedicat dragului meu (pângărit în fiecare vară) Transfăgărășan. Mi s-au colorat ochii în roșu de la numărul de i-uri are pluralului substantivului “kilometru”. La dracu, dacă spui 35 km se traduce în treizeci și cinci de kilometri, nu kilometrii. Doi i vor fi uneori atunci când articulezi substantivul (cum ar veni dacă nu mai ai număr în față). Exemplu: Kilometrii de prostie care circulă nestingheriți pe net dau dureri de cap în traficul cerebral. Adică acei kilometri, nu alții. La fel, nici metri nu e cu doi i, nici câți centimetri sau milimetri au circumvoluțiunile lor adunate. Ale celor ce-au scris așa.

N-o să vă explic acum cât de mult îmi place mie cum miluim săracii, bătrânii și alți bieți oameni doar în preajma Crăciunului, dar uităm cu desăvârșire că există (ei sau vreun sentiment uman) în celelalte 364 zile sau, mai degrabă, 365 (ori 366) minus săptămâna/săptămânile în care facem pregătiri de genul. În schimb vă voi spune ce mult ador să citesc toate anuțurile pentru evenimentele organizate cu aceste preaminunate prilejuri. Să ne-nțelegem: nu trebuie să se ocupe de așa ceva un om care nu vrea să caute instrucțiunile limbii. Din diverse motive, printre care credibilitate scăzută, dezinteres pentru respectiva ocazie etc. etc. Dragilor făcători de afișe și creatori de evenimente feisbuc, lăsați-i pe alții să întreprindă aceste activități întrucât:

- “noi vom reuși” are un singur i. Voi nu veți reușii decât să vă arătați limitarea.

- “va face”, “va drege”, “va cânta” nu au nicio cratimă pe nicăieri, oricât VEȚI căuta. “V-a” e ca și cum AȚI (deci fără cratimă și el) spune “v-acă”.

- “vreo”, “vreun” nu au cratimă. Punct. Iar “nicio” și “niciun” se scriu legat (regulă recentă, recunosc), numai că la ele există niște excepții. Nu-mi bat capul, căutați în DOOM2. Oricum, mai în toate situațiile în care l-am văzut pe “nicio” cu cratimă se scria legat, nu dezlegat. Aaaa, ce e aia DOOM? Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române. Foarte folositor piarurilor făcătoare de texte cu invitații și oricărui liber expresionist al netului. Da, e o carte groasă care sperie cărțiofobii, însă se găsește pdf liber pe net și așa nu apucă să inducă vreo fobie. Acolo, dragilor, se găseeeeesc multe cuvinte, cu pluralurile lor, verbe cu formele verbale, despărțiri în silabe etc etc.

-“faceți” n-are cratima nici el, săracul. Adică, voi faceți umbră aiurea. Dacă e imperativ la persoana a2a, singular, este “fă-ți”. De genul: fă-ți ordine în cap! Ah, iar imperativul negativ este “Nu face!”, niciodată “Nu fă!”. Bine, s-ar putea un “Nu, fă!”, dar aici e altceva, sesizați virgula, vă rog:)

- ochii nu pot fi niciodată albaștrii, ci doar albaștri. Nici copiii nu pot fi ai noștrii, ci doar ai noștri, fir-ar mamele și tații lor de copii să fie. Aici e și o nuanță legată de copii, dar iar nu-mi bat capul, vezi DOOM2.

- “nu fi” are un singur i, iar “să fii” are chiar doi.

- “nu știi” are doi i, iar “să știi” tot doi.

-  oricât de frumos, pompos și gomos ar suna “locație”, acest cuvânt înseamnă ÎNCHIRIERE. Deci, nu vă mai fandosiți să-mi explicați unde e locația fiindcă în mintea mea deja ați primit o scatoalcă peste față. Sau o rafală. Ce sens are să lungești idiotic simplul “loc”? Nu-ți ridici buza pretențios când spui “loc”? Nu unduiești maiestuos limba? Ți se pare că e prea gol și ai nevoie să închiriezi un alt loc în coardele vocale? Deci, nu, scutiți-mă de cretinătatea locațiilor, oricât de des le-ați auzi în mult culturalizanta noastră media. Da, există o opinie conform căreia s-ar fi introdus recent in DEX cu sensul de loc, prin calcul lingvistic (adică un soi de copiere, dar cu adaptare) din limba engleză, însă nu pot să nu rămân la întrebările enunțate mai sus. Ce are “loc”? Ce are “spațiu”? De ce ne rotunjim buzele și mințile?

- spune cineva “copacul care m-am suit”? Sau “casa care am stat”? Dacă nu, atunci de ce nu spunem toți “copacul PE CARE l-am privit”, “casa PE CARE am vândut-o”, “fata PE CARE am văzut-o”??? Oameni buni, nu-l mai uitați pe “pe”, dar nici nu-l folosiți aiurea ca mai jos.

- “pe tren” sau “pe autobuz” mie îmi sugerează mult vânt, o prindere excelentă (coardă?) pentru a rezista la viteze mari acolo sus și riscul de a lua în freză vreun tunel-două. Deci, “în tren”, “în autobuz” și “în mașină”. Chiar așa, “pe mașină” n-am auzit până acum. Așadar, de ce dracului “pe tren”?

- “a înșela” la persoana a3a singular și plural este “înșală”, nicidecum înșeală. Îmi amintește de o melodie stupidă în care e-ul în plus era foarte accentuat: “Instinctul meu de fată mare nu mă-nșeală”. Ba, sigur o înșela instinctul limbii române. La fel este așază, nu așează.

Bine, recunosc că am trecut și dincolo de bulversantele afișe, feisbuc iventuri și alte bălării, însă toate cele de mai sus au un pur scop educativ. Exemple de așa nu în materia limbii noastre bestiale. 
Nu mă lansez în a aprecia de ce se întâmplă atâtea idioțenii. Știu, dar prefer să nu creez polemici mai mari decât voi fi creat cu treaba asta. Oricum, n-ar strica să mai punem mâna pe o carte din când în când. Vă jur că nu doare.

Mai sunt, mai sunt o grămadă, să curgă comentariile, poate mai facem și un alt post cândva, dar deocamdată m-am răcorit. Iar prietena Diacritica le spune mult mai frumos, chiar acid și le găsește mai des ca mine.

Vă rog din suflet, nu mai mutilați limba română! Când aveți dubii (chiar și când sunteți prea siguri), căutați. 

Fluturești

Fluturel şi Fluturica erau un cuplu invidiat. Nu atât prin prisma frumuseţii lor în doi şi individuale întrucât el era elegant, charismatic, inteligent şi capabil, iar ea gingaşă, simpatică şi încântătoare, cât pentru compatibilitatea şi duioşia din relaţia lor. Erau împreună peste tot, luau nectar complementar şi-l împărţeau, se bucurau de soare în aceeaşi poiană şi tot aşa.

A venit o zi când Fluturica a trebuit să plece singură printr-o pădure alăturată până în Poieniţa de lângă Izvor. Fluturel n-a acceptat iniţial, dar s-a resemnat cu gândul că n-o putea însoţi şi că va face el toate treburile comune până la sosirea ei. Doar că deplasările Fluturicăi erau din ce în ce mai dese, ajungând la vreo trei zile consecutiv. Întârzierile, nepermis de mari. Din curiozitate sau poate din întâmplare, Fluturel ajunse în Poieniţa de lângă Izvor. Când se aşeză pe o piatră să-şi odihnească frumoasele aripi portocalii cu bulinţe inegale maro observă cum, fix în stânga, Fluturica lui construia cuib fluturesc, dar nu singură, ci împrreună cu Fluturoiul. Se lăsă pe o parte să vadă mai bine, cu un soi de sadism.